Copilul, rațiunea mea de a trăi – titlu demn de a fi citit

starmagazin.eu
Read Time9 Minutes, 1 Second

Postarile lui Petronela sunt cu adevarat interesante si reale, nu intamplator am ales sa le publicam si pe Star Magazin, sunt postarile unei Stele renascute din propria ei cenusa precum Pasarea Phoenix.

Un subiect interesant de cercetare psihologică mi s-ar părea acesta: procentul de mame românce care susțin și cred că rațiunea lor de a trăi sunt copiii. Eu, personal, cunosc un număr impresionant. Un alt număr uriaș îmi apare zilnic în newsfeed.  Fotografii cu copii de diverse vîrste la care sunt atașate mesaje: my all, my everything, rostul meu în viață, viața mea, fericirea mea, rațiunea mea de a exista și așa mai departe văd cîteva în fiecare zi. Și mă doare povara pe care o pun femeile acelea pe umerii minusculi ai copiilor lor, convinse că astfel își demonstrează iubirea.

Cine ar vrea ca fericirea, rostul, viața altcuiva să fie exclusiv responsabilitățile lui? Să primească zilnic mesajul subliminal: fiul meu, fiica mea, eu, mama ta, te-am adus pe lume ca să te ocupi să mă faci fericită, să îmi dai un rost în viață,  rost pe care nu îl aveam înainte. Să te ocupi să mă faci mîndră de tine, să te ocupi să nu mă dezamăgești, să îmi aduci bucurie și în general, un sens existenței. Discuțiile între mame sau dinspre mame către femei care nu au trăit încă experiența maternității sună foarte des așa: o să vezi, cînd vei avea un copil o să ai pentru ce trăi!, cea mai mare împlinire e să ai copilul tău!, de cînd am copil, am și eu un sens pe lumea asta!

Copiii noștri sunt mici, povara de a da sens existenței noastre și fericirea pe care nu am reușit să o atingem singuri este uriașă. Dacă doar ei ne sunt rostul în viață, ce am făcut pînă să îi avem? Și, mai ales, ce vom face cînd ei vor decide, așa cum e cursul firesc al vieții, să plece și să-și trăiască propriile vieți, după propriile reguli? Ce se va întîmpla cu noi?

Cînd le punem lor responsabilitatea sensului și fericirii noastre în mînuțe, ne punem pe noi într-o poziție inferioară, devenim noi cei mici, iar pe ei îi investim cu o putere superioară, îi transformăm în cei mari. Or, într-o familie, lucrurile ar trebui să stea taman pe dos: eu, mama, sunt cea mare și am responsabilitatea fericirii și bunăstării celui mic, nu cel mic este responsabil de fericirea și bunăstarea mea emoțională. Părinții sunt cei mari, copiii cei mici. Ăsta e cursul natural al vieții în natură. Leoaica își crește puii pregătindu-i pentru viața pe care o vor duce singuri, le dă dragoste, hrană, cunoaștere, nu așteaptă de la pui să fie cei mai buni pui de lei din savană, ca să o facă pe ea mîndră că e mama lor. Ea e cea mare, îi ajută să crească, apoi le dă drumul cu dragoste să devină adulți și să-și ducă propriile vieți. Cît de curgătoare, înțelepte și firești sunt comportamentele mamelor-animale, și ce complicate și împotriva firii sunt cele ale mamelor de homo sapiens, deși cuvîntul înțelepciune (sapiens) este o particulă care le descrie pe ultimele. De multe ori, nemeritat.

Dacă eu aștept de la copilul meu să mă asculte în toate, să facă ce vreau eu, să urmeze școala pe care o doresc eu, să se căsătorească cu cine sunt eu de acord, înseamnă că nu eu sunt cea care se ocupă să îi fie bine copilului, ci îl oblig pe el să devină cineva care mă mulțumește pe mine.

Mama mea și-a trăit viața prin copii. Adică, așa cum am mai spus, și-a sacrificat-o. Nu a fost zi în care să nu-mi fi dorit o mamă fericită, care să aibă propriile visuri, propriul sens în viață, propriile împliniri. Mi-ar fi făcut copilăria și tinerețea mea mult mai ușoare, mai îndurabile. Dar eu am avut acasă o mamă al cărei singur sens eram noi, care căuta împlinirea prin noi, care avea nevoie să facem lucruri cu care să se poată mîndri în sat și în neam, iar asta m-a îndurerat profund și a pus o presiune uriașă pe umerii mei. Am refuzat să fiu cea responsabilă de fericirea ei și am crezut că dacă fac invers decît se așteaptă de la mine, îmi va lua greutatea asta de pe umeri. Doar că așteptările mamelor noastre ni se înscriu în suflete cu litere de foc, iar iubirea inconștientă față de ele este atît de mare încît le împlinim la liniuță, oricît de tîrziu. Ele ne scriu destinul cînd ne cer să le facem fericite prin asta sau cealaltă, iar noi, copii iubitori, nu le dezamăgim. Într-un exercițiu de grup, cel pe care l-am amintit mai devreme, terapeuta ne-a cerut să împărțim în două coloane o foaie de hîrtie. Iar în prima coloană să scriem lucrurile pe care le-au așteptat de la noi mamele noastre. Fiecare dintre noi a scris cu sîrg ce își amintea. Cînd am terminat cu toții de scris, ne-a cerut să scriem în a doua coloană pe care dintre aceste așteptări le-am și împlinit. Șocul meu cel mare a fost că le bifasem pe toate, fără nicio excepție, doar că în cazul meu, de fată rebelă care a vrut să fie invers decît mama ei (dar a sfîrșit prin a fi chiar mama ei), a durat 30 de ani să le împlinesc, și pe căi tare ocolite și dureroase. Care căi au dus, însă, exact acolo unde ea își dorise și planificase cînd eram mică. Tot ce și-a dorit mama mea să fiu am ajuns, și cu asupra de măsură.

În cazul altor colegi, cuminți, treaba a fost oablă, ei au împlinit repede, direct, fără ocolișuri, așteptările mamelor. Eram toți în aceeași oală, doar că rebelilor ne luase de trei ori mai mult timp și un număr însemnat de eșecuri și drumuri adiacente ca să ajungem acolo.

Pe prima coloană, la ce și-a dorit mama pentru mine, scrisesem: să fac facultate, să am o meserie bună, să mă îmbrac și arăt ca o doamnă, să nu fac copii repede, să se mîndrească cu mine. Adică, am scris mai jos, după ce am privit în ansamblu coloana, să fiu tot ce nu a reușit ea să fie, să fac ce nu i-a ieșit ei deloc. Pe a doua coloană, la ce mi-am dorit eu să fac, am scris: să fac invers decît a făcut sau și-a dorit ea cu facultatea, copiii, hainele, bărbații, astfel încît să o silesc să mă accepte și iubească așa cum eram, nu cum mă voia ea, să se mîndrească cu mine așa cum eram eu. 30 de ani mai tîrziu, după o cursă cu multe obstacole și căi lăturalnice, chiar dacă am început prin a face invers, în final am devenit exact ce și-a dorit mama și tot ce nu a reușit ea să fie, iar ea se mîndrește cu mine.

Cum ar fi fost viața mea dacă nu ar fi avut așteptările și proiecțiile alea, dacă nu îmi punea pe umeri responsabilitatea fericirii și împlinirii ei prin mine, habar nu am, însă cu siguranță ar fi fost diferită.

Eu nu le-am cerut copiilor mei să mă facă fericită și nici nu am simțit că sunt singurul rost al existenței mele și că abia după ce au apărut am știut pentru ce trăiesc, oricît de șocant a fost  pentru cei cărora le declaram asta. Am încercat mereu, în paralel, să am propriul meu drum, am căutat să am și să știu pentru ce trăiesc, să le las libertatea de a alege să fie ce sunt, le-am susținut în orice alegeri au făcut, le-am fost părinte, prietenă și parteneră de drum, însă nu stăpîna destinelor lor. Am considerat că trebuie să aflu cine sunt eu, pentru ca ele să poată avea drept model o femeie care s-a găsit pe sine în sine, nu în exterior, așa cum mi-aș dori să fie și ele cînd vor fi adulte. Nu am considerat că m-am sacrificat niciodată, nici în cele mai grele momente ale vieții noastre, ci că aleg să renunț la anumite lucruri în favoarea altora, de bunăvoie, cu bucurie și iubire, conștient.

Cînd fetele vor pleca de acasă (la momentul în care scriu asta, una deja se mută în alt oraș, la facultate, cealaltă mai are un an), nu mă voi prăbuși, nu voi rămîne fără rost în viață, ci îmi voi împlini destinul mai departe, știind că și ele fac același lucru, așa cum e natural să se întîmple. Și că ele, în loc să ducă grija mea (dacă voi supraviețui durerii, dacă sunt bine, dacă plîng zilnic și mă usuc pe picioare), în timpul în care ar trebui să-și vadă de școli și iubiți și viață, vor putea merge mai departe știind că mama lor se descurcă, are o viață a ei, e fericită și alături de ele cu sufletul și cu orice altceva mai este necesar. Și nu se vor simți vinovate că au plecat de acasă și mi-au luat sensul existenței, iar eu am rămas goală pe dinăuntru și în așteptare, cerșind atenția lor. Ci bucuroase că pot veni oricînd înapoi la o mamă care va fi fericită să le vadă, să le primească, să le ofere din plinul ei, nu reproșuri și tînguieli că e singură și îi este greu. Sau care să le preseze să facă repede un copil, pe care să i-l dea să-l crească, să îi redea sensul pierdut cînd ele au plecat de acasă.

Sună cunoscut, nu e așa?

(Acesta este un fragment din volumul Privind înăuntru, publicat în noiembrie 2018 la editura Herg Benet. Cartea se poate comanda de aici.).

Post de Petronela Rotar

0 0
0 %
Happy
0 %
Sad
0 %
Excited
0 %
Angry
0 %
Surprise

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Next Post

Convingerile noastre ne permit, sau nu, sa reusim in viata

Noi nu ştim cum este lumea cu adevărat. Nu ştim dacă avem convingeri adevărate sau false. Ceea ce putem şti totuşi este dacă ele funcţionează – dacă ne sprijină, dacă ne fac viaţa mai bogată, dacă ne fac mai buni, dacă ne ajută pe noi şi pe alţii. CONVIGERILE PENTRU […]

Inscrie-te la News